de când ai plecat
mi-ai pustiit sufletul.
l-ai golit de viaţă şi de culoare.
l-ai lăsat zdrobit.
aruncat peste umerii mei.
spune-mi, ştii cât a durut măcar?
ştii cât m-am luptat cu umerii ăştia să poată căra sufletul mort?
nu.dar lasă.
nu vei afla.
ştii cât ADN am în suflet? şi pe piele?
de la zecile de oameni care mi-au intrat în viaţă.
şi au dispărut exact aşa..ca tine.
dar tu ai lăsat un gol imens.
ei şi-au lăsat doar ADN-ul.
şi totuşi, am crezut în ei ...
am crezut .Doamne cât am crezut.
că mi se va umple sufletul ăsta gol...
şi ah, tot gol a rămas.
mai pustiit ca niciodată.
de ce a trebuit să pleci ?